Plimbare

Polua iar. Imi ploua apasat in suflet de parc-ar fi venit toamna. Dar cararile sunt goi acum, piatra cubica nu mai rasuna de soapte si chicoteli de sub umbrele galbui si neincapatoare si-mi e oglinda doar mie. Un om, un suflet si umbrela lui cu care se apara de picaturile din cer ratacind printre cladiri inalte si impunatoare, pe langa biserici cu acoperis bombat si aurit, pe strazi intortochiate, ploua. Librariile nu mai au carti, povestile le-am citit pe toate, pana si la teatru unde forfota de dinainte de spectacol era traditie, scena e goala. Ne-au murit actorii si cantaretii, ne-a murit rasul si mai nou parca ne-a murit si plansul. Plimbarile de sambata dupamasa, oricat si pe oriunde as rataci ma conduc invariabil acasa si sufletul meu are din cand in cand nevoie de umbrela si chiar daca sta in casa uneori, deschide umbrela de frica sa nu cumva sa inceapa ploaia dintr-o data.