De ceva vreme ma simt ca in facultate, in timpul sesiunii cand incercam sa imi impart timpul cat mai eficient cu putinta pentru a acoperi cat mai multa materie la toate subiectele posibile; ma trezeam dimineata cu gandul de a invata iar seara ma culcam cu frustrarea ca nu am invatat destul. Nu doar eu reactionam asa, era o stare generala de alerta si prieteni care pana acum ar fi fost disponibili oricand pentru o seara de distractie se ingramadeau pe scarile BCU pentru a prinde locuri in salile mai linistite doar doar de-or apuca sa invete macar ceva. Totul era haotic in jurul meu si nu imi mai gaseam timp pentru mine sau orice fel de activitate relaxanta. Acelea erau momentele in care orice as fi facut nu imi puteam aminti cum am trait pana in acea clipa, care imi erau activitatile zilnice si cum imi petreceam timpul liber avand atat de mult la dispozitie!? Nu ma incercau sentimente de regret pentru timpul pierdut de pana atunci ba din contra, ma apreciam pe mine cel de acum ceva timp care nu avea program, nu invata si cauta sa piarda timpul in moduri pe cat de placute, pe atat de neproductive. Insa am realizat ca timpul, fara a tine cont ca vrei sau nu, te schimba.
Pe atunci aveam satisfactia ca m-am schimbat din proprie initiativa, ca am devenit mai responsabil, mai atent; pentru schimbarea ce o simt acum insa, nu sunt eu responsabil. Iar termenul meu de comparatie este ca orice as face mi-e foarte greu sa retraiesc stari de spirit ‘pre-criza’ si sa am conversatii inteligente fara a fi in tema cu actualitatea deci fara a folosi cuvinte ca ‚criza (financiara/economica/mondiala/de gaz/de petrol/umanitara etc.) razboi, conspiratie, deficit si multe altele. Eu ma consider in continuare un optimist insa raportat la optimismul de acum un an s-a devalorizat mai ceva decat Leul in fata mondedei europene ; e drept ca nu am mai prea investit in el insa probabil ca fara atacul mediatic suferit, s-ar fi putut totusi mentine in zona pozitiva depasind cel putin nivelul inflatiei anuale de nesimtire. Previziunile sunt in contiunare sumbre, nu se prevede o iesire din teroarea mediatica infometata de senzational, rapoartele Comisiei Europene imi spun ca vor mai trece cativa ani pana voi fi din nou fericit, S&P si Moody’s imi reduc ratingul in timp ce bancile maresc rata, specialistii americani ma ameninta ca jobul meu nu mai e sigur, masina se va devaloriza, terenul in care vroiam sa investesc va ramane parasit si casa pe care vroiam sa mi-o cumpar se va prabusi mai mult ca sigur sub presiunea creditorilor.
‘Nu suntem disperati’, spun unii in timp ce altii reformuleaza: ‘nu suntem inca disperati’ si chiar daca nu suntem sau nu vrem sa fim si incercam sa ramanem obiectivi tot nu putem face abstractie de toate analizele, statisticile si previziunile pe anii ce vor urma. De aceea ma simt eu cum ma simteam odinioara in sesiune, fara a-mi mai putea aduce aminte ce fel de stiri ma interesau intainte ca criza sa le monopolizeze sau ce planuri aveam pentru viitor si cu toate ca progresul meu intr-un an este, zic eu, multumitor, in aceeasi masura a scazut increderea in viitor.
In concluzie sunt intr-o nesfarsita sesiune in care examenele sunt decizii ce ce trebuie luate in viata, examene care ar putea avea o pondere prea mare in viitor si un efect nebanuit pentru ca nimic nu mai este previzibil, sau cel putin asa mi se spune, asa ca stau si eu si pandesc criza ca restul oamenilor informatizati ca poate, poate maine vor dezvalui cei de la Libertatea pe prima pagina niste informatii scandaloase despre ea care o vor face sa « iasa de pe scena publica » de rusine daca nu din alta cauza, cel putin pentru o perioada.
