De ce imi place ploaia

Pentru ca atunci cand ploua ma aflu intotdeauna in locul potrivit la momentul potrivit, pentru ca ploaia, in felul ei ma tine in loc si imi spune povesti, ma-nvata ca lumea poate arata si altfel iar in momentul urmator imi arata cat de repede poate fi schimbata. Imi place ploaia pentru ca ma arunca-n delasare, imi canta intotdeauna alta melodie si imi ascute simturile cand stau cu rasuflarea taiata si urechile ciulite sa imi dau seama daca a venit sau nu. Imi place ploaia pentru ca imi face pofta de carte, de a ma cuibarii sub paturi si de a te strange in brate si pentru ca imi face pofta de dragoste. Imi place ploaia pentru ca transforma soseaua intr-o imensa oglinda pe care se astern drumuri de nori iar cand ma plimb cu tine prin parcul preferat, iti da motiv sa-ti sprijini capul pe pieptul meu in timp ce tin umbrela. Iar cateodata imi place ploaia doar pentru expresia 'ii era sete pamantului"

Blogofilia

Prin blogofilie intelegem, desigur, o dragoste nemasurata fata de conceptul de “blog”, fata de ceea ce inseamna blogul in economia vietii unei persoane si poate mai ales fata de libertatea de exprimare si expunerea pe care ti-o ofera acest concept. Nu, nu este o deviatie cum sunt alte “-filii” desi in unele cazuri s-a dovedit ca poate duce la blogoree sau in cealalta extrema, la blogofobie, concepte ce au fost deja pe larg tratate in nenumarate articole, as putea chiar spune puse sub blogoscop; se recomanda in general a se pastra un echilibru, o constanta, pentru a avea o blogzistenta sanatoasa. Nu va lasati insa inselati, blogul acapareaza, blogul seduce si int-un final acelasi blog mult iubit, dezamageste. Dezamageste pentru ca inseala, in priul rand prin continut, apoi prin forma iar asta dovedeste de fapt ca omul se raporteaza mai mult la blog decat blogul la om. Asadar pentru ca relatia om-blog sa functioneze in parametrii normali, blogul trebuie de fapt urat! Pai ce? Omul face blogul? Sau blogul face omul? Este o intrebare existentiala pentru multi din pacate. A exista si a te erpima sunt doua lucruri mult prea diferite pentru a putea fii confundate. EU nu exist pentru a ma exprima, ci imi exprim existenta. EU nu ma exprim prin intermediul uni blog, EU ma exprim prin mine insumi. TU ce cauti aici ? Ce treaba ai TU cu blogul meu ? Ce blogul meu vrei de fapt ?

Mereu acelasi,

Bloganel

Arunca-ti privirea!

Am inchis ochii si am inceput sa vad, cat de inselatoare poate fi privirea!
De ce inchidem ochii cand simtim mai intens? Sau de ce simtim mai intens cand inchidem ochii? Pntru ca privirea ne-a invatat ce inseamna superficialitate si a devalizat frumusetea reducand-o la stadiu de forma! Pentru ca privirea ne amorteste toate celelalte simturi, ne asurzeste, ne inseala, ne ingrozeste, in fond si la urma urmei, paradoxal "ne orbeste"! Cat de frumos ar fi daca oamenii ar deschide ochii doar cateodata, daca oamenii s-ar indragostii orbeste si s-ar privii unii pe altii numai din curiozitate, invatand sa perceapa iubirea cu ochii sufletului. Ati "privit" vreodata un apus de soare cu sufletul? Nu era lumina mai intensa? Mai pura? V-ati privit vreodata in oglinda fara sa intelegeti? Eu unul am vazut de multe ori haos unde de fapt era ordine pentru ca m-am lasat prins in mrejele jocurilor de lumina, un dans de umbre pe retina mea. Nu vreau sa trag concluzii, dar vreau sa-ntreb: Daca si Dumnezeu admirandu-si creatia a "vazut" ca era bine? Se poate sa se fii inselat?

Blogoslovitul

Extazul aventurii

Iata-ma, scriu...deci exist! Cu entuziasmul copilului care se naste, mult asteptat eu imi anunt venirea.Cu lungi monologuri, bombanind si balbaindu-ma pe strada am reusit intr-un final sa ma conving ca insula gandirii pe care mi-am creat-o nu ma mai incape, trebuie sa evadez. E simplu acum, nu trebuie decat sa stau pe scena...ma va cuprinde lumea, voi fi salvat! Cortina se ridica odata cu valul ce-mi acoperea ochii, pupilele dilatate de extaz si de lumina reflectoarelor ma impiedica sa vad sala plina, aud in sala forfota si un indelung murmur de apreciere, simturile imi sunt incordate si extazul ia dimensiuni palpabile. Muzica e monumentala, artificiile pocnesc iar ropotele de aplauze imi cutremura fiinta din temelii. Am totusi ciudatul sentiment ca sunt inca pe o insula, nu mai e insa tarmurita de valurile line ale gandirii mele, este mai mare, mai cuprinzatoare si valurile ce i se izbesc de tarmuri sunt mari si tumultoase. Nu mai e ca pe insula mea, aici nu e ordine! Lucrurile se amesteca cu ideile, e haos si dezordine si ma incearca un sentiment de frica, pe insula mea nu exista asa ceva, sa ma intorc? m-as mai putea intoarce oare? "What for"? Dar...dar...daca nu exista altceva decat insule pe lume? NU, nu se poate! Trebuie sa fie ceva concret si absolut acolo undeva, un continent unde exista adevar si nu subiectivitate, traire nu rationalitate, iubire si nu nevoi! Acolo vreau s-ajung! Imbratiseaza-ma asadar lume si du-ma acolo caci singur nu pot sa ajung!

Inainte cu spirit aventurier, cativa in fata mea si restul dupa mine!

Blogginson Crusoe